Brand new year

Nu stiu cum sa scriu despre 2008... Daca ar trebui sa spun doar un singur cuvant pe care il consider reprezentativ pentru anul in discutie, cu siguranta as alege "tulbure". Pentru ca asa l-am perceput eu: si cu bune si cu rele, dar amestecate atat de haotic incat mi-au dat peste cap toata lumea. Unele apar prin bloguri. Despre cele mai multe am preferat sa nu scriu... poate pentru ca nu am stiut cum, poate pentru ca am preferat sa le tin pentru mine. Sau, pur si simplu, nu am avut timp, oricum asta nu mai conteaza acum. Nu am rabdare acum sa scriu un blog retrospectiv, defalcat scolareste pe luni.

Ma bucur ca mai este doar foarte putin si trece si anul asta! Mai ales ca acum, pe final, rasturnarile de situatie s-au produs pentru mine in toate planurile. Si toate spre bine. Atat de bine incat abia imi vine sa cred ca totul se produce in planul realului si nu e doar o percepere distorsionata a unui vis launtric. Pe scurt, ca detaliile mai incolo, din ianuarie schimb orasul si jobul:D

mine, my own, my precious...

Scriam acum mai bine de un an de zile despre Nikon D80, definit la vremea aceea ca "the object of my desire". Bine, tot pe atunci, achizitionarea unei asemenea jucarii era doar un vis, pe care nu ma vedeam transformandu-l prea curand in realitate.

Cam acum o luna, am inceput sa citesc cat mai mult cu putiinta despre DSLR-uri, asa doar "informativ". In final m-am decis pentru fratiorul mai tanar al mult doritului D80, dragalasenia asta din poza: D60. I want it! And I've got it!

Ieri, cand m-au sunat ca mi-a ajuns dracia, practic am sarit din pijamale direct in masina si m-am dus fuga-fuguta sa-l iau. Sa-i fac cunostiinta cat mai repede cu persoana zapacita care ii va chinui toate butoanele, adica moi.

Ne intelegem destul de bine, zic eu. El nu stiu ce zice ca nu-l pricep de fiecare data. Inca. Oricum, dat fiind faptul ca este ceva mai destept decat subsemnata, e tratat cu deosebit respect.

This is the life:)

Cand s-au terminat discutiile si lumea incepuse sa bata campii, m-am scuzat si am pornit spre casa. Pe jos. Afara nu era nici frig, nici cald. Sau poate sunt eu prea obosita si nu mai simt. Ma gadeam la toate lucrurile petrecute in ultimele 24 de ore. Incredibil! Dupa atatea luni de nervi si draci, azi parca a plouat peste toate si lucrurile s-au rezolvat de la sine. Cred ca asta va fii prima noapte, din ultimele cateva luni, in care nu ma voi pune in pat gandindu-ma ce solutii sa mai gasesc pentru acele dosare si situatii impotmolite te miri pe unde.

Si, visand cu ochii deschisi la un dus fierbinte si la un somn adanc, imi dau seama ca zambesc din ce in ce mai tare la gandul ca peste doar cateva zile am sa plec din nou la Cluj. Pe langa toata starea de bine pe care mi-o da orasul asta de fiecare data, de acum, am un motiv in plus de a-mi dori sa-l vizitez cat mai des.

Sunt fericita... atat de fericita incat mi-e frica sa o spun cu voce tare:)

In sfarsit!

I have the tickets:D

In 23 martie ma gasiti la Budapesta, probabil dand frenetic din toate extremitatile pe muzica celor de la AC DC. Muahahahaa!!!

consumatori de top;)

Dupa 3 manevre de reechilibrare, reusesc sa intru in scara blocului fara sa trantesc pe jos nimic din ce aveam in brate (2 planse uriase, 2 carti, 4 dosare, 1 top de hartie, facturiere si tot soiul de registre, geanta, chei...). Cand ma straduiam sa repet schema si la usa liftului, aud in spatele meu o voce ragusita "Hei! Staaaaiiii!!!!!", care-mi zadarniceste toate planurile. Si trosc, bum, poc, zdrang pica toate pe jos.

Eu, foarte fericita si calma, ma aplec sa mi le adun, uitandu-ma totusi spre vinovat... In fata mea, o baba. O stiu din vedere, asa ca zambesc politicoasa si-i zic "eu. stau".

- Voi stati la ap. 20?

- Da, zic.

- Draguta, stii ca luna trecuta voi ati consumat cei mai multi metri cubi de apa din toata scara????

- Tanti, eu nu am timp sa ma uit care ce si cat consuma. Se afiseaza cheltuielile, vad, platesc si cam atat...

- Draguta, ce faceti cu atata apa??? Va spalati prea mult. Am vazut eu ca zilnic intindeti si haine pe balcon... bla, bla, bla de aici am peirdut sirul... (doar alaltaieri am ascultat alta baba care era scandalizata de noi tinerii astia, care aprindem lumina pe casa scarilor si ziua, fara sa ne gandim ca sunt 11 becuri care consuma......)

Am ramas ... Ce-o foote pe ea grija cata apa consum eu? . Incep tot mai tare sa am convingerea ca povestile despre "fericita varsta a batranetii" sunt pura mitologie. Ca, in loc sa te bucuri de zilele alea care ti-au mai ramas si sa profiti de timpul liber, facand orice nu ai avut vreme pana atunci, te senilizei treptat... Sad, too sad...

punct. si de la capat

Miercuri spre seara intram in Cluj, franta de oboseala, nervoasa si suparata tare de tot. Culmea e ca de fiecare data cand ajung acolo parca intru intr-o zona protejata, unde toate lucrurile mi se par mai putin negre decat le vad in alta parte.

Au urmat cateva de zile de cursuri, intercalate de nopti de dantuiala intr-o companie extrem de placuta, povesti peste povesti, planuri de plimbareala prin statiuni dragute pe motiv de conferinte si cate si mai cate. M-am trezit razand cu gura pana la urechi, iar faptul nu cred ca s-a datorat numai telefoanelor tinute 90% din timp pe silent. Parca intre Iza de acum cativa ani (naiva, visatoare, optimista si buna ca un ) si cea de acum (la fel de naiva si visatoare, doar ca mai putin optimista si, uneori, cu apucaturi egocentriste si dictatoriale) nu era nicio diferenta.

Dar cum orice minunue nu tine mai mult de 3 zile, azi de dimineata m-am trezit la realitate... in Timisoara... in mijlocul altor: probleme, dosare, proiecte blocate, mailuri ce nu se deschid, telefoane ce suna incontinuu, contracte ce nu se negociaza asa cum mi-as dori... Si peste astea un gand prinde radacini din ce in ce mai puternice: ce-ar fi daca...?

lucruri vesele si triste

Sunt capricioasa. Tot mai des aud asta. Ma amuza si surprinde lucrul acesta, cu atat mai mult cu cat majoritatea celor care mi-o spun au impresia ca am nevoie de luna de pe cer pentru a fi fericita. Se dau peste cap in a-mi face pe plac, iar in final nu reusesc decat sa ma calce pe coada si sa ocupe un loc de cinste in groapa cu broscoi.

Saptamana asta am fost ceruta de nevasta. Am ramas muta. Nu stiam ce sa spun, mai ales ca intre mine si respectivul nu a existat niciodata mai mult decat amicitie... Nu mi-a trecut prin minte sa spun "da" nici macar in gluma si cautam un mod decent de a refuza in asa fel incat dumnealui sa nu se simta extrem de prost. Cireasa de pe tort a fost insa prezentarea, mult prea protocolara as zice, a unei planse de arhitectura. Intind mana dupa ea, o desfasor gandindu-ma ca poate e releveul vreunei cladiri care imi place mie mult. Dezamagire totala. Un proiect de casa. Pardon, citez: "casa noastra". M-am flambat instantaneu si, fara sa ma leg de calitatea pe care o prezenta proiectul din punct de vedere arhitectural, am sarit in sus si am turuit cel putin 5 minute in care nu tin minte sa fii exprimat si altceva in afara de ideea ca, in cazul de fata, "a noastra" si "noi" sunt niste termeni impropriu folositi.

Ce m-a deranjat de fapt a fost ca personajul in discutie nu si-a alocat niciodata destul timp pentru a ma cunoaste cat de cat. De fiecare data cand m-am vazut cu el, si n-au fost multe dati din astea, s-a dat peste cap sa ma impresioneze. Daca m-ar fi intrebat macar, i-as fi spus ca mi-a picat mult mai bine cafeaua facuta la ibric de un prieten decat cina festiva la un restaurant de fitze (de la care nu mai stiam cum sa fug). Sau ca un trofeu de vanatoare pentru mine nu inseamna nimic mai mult decat ramasita trista a unui animal impuscat cu sange rece si nicidecum ceva demn de atarnat pe perete si aratat tuturor. Sau ca pretuiesc infinit mai mult un zambet si o imbratisare decat zeci de grame de aur prost manufacturate. Exemplele pot continua, dar n-am eu chef sa mai insist pe subiect. Ca mi s-a acrit! De tot!

Ma bucur nespus ca am enorm de multe lucruri de facut. M-am aglomerat cu mai multe proiecte decat pot duce, dar le organizez eu in cateva saptamani. E bine. Am mintea ocupata mai tot timpul si nu-mi mai dau voie sa-mi consum nervii pentru toate porcariile.

P.S. in poza e o casa de lemn din Crivina de Sus. Ma gandeam sa i-o trimit in contrapartida pentru monumentalul proiect. Apoi mi-am dat seama ca nu are rost, ca oricum nu ar intelege nimic. Probabil s-ar gandi ca e vreo oferta de lemn de foc numai bun de ars in cele nu mai stiu cate seminee...

Pisicesti

Sambata seara am fost cu Mara la tara, la bunicii verisoarelor mele. Ne-am amuzat bine. De ce? Look forward...

Patru bucati pisoi cu chef de joaca smotoceau un soarece din plastic. Nu pot spune cine s-a distrat mai bine, noi sau ei.

cafea cu pisici

Prima zi cat de cat calduroasa dupa saptamani intregi in care abia daca am zarit cateva raze de soare, palide si obosite, sleite poate de cat au ars peste vara.
Pe un colt de terasa cativa pisoi de 2 luni torc molcom alaturi de mamica lor. Nu se sinchisesc de cei care sorb alene dintr-o ceasca de cafea. Nici clientii localului nu-i deranjeaza, prefera sa mute scaunul ceva mai incolo:)
Azi mi-am (re)gasit pandantivul sub forma de matza, cadou primit de la Andreea mea acum cativa ani si ratacit printr-un colt de cutie cu bijuterii. Si cum si eu am avut o atitudine destul de miorlaita si as fi tors precum somnorosii de motanei din poza, declar ultima zi de septembrie indeajuns de pisiceasca incat sa ma faca sa zambesc.

sweet sins :D

Aseara am fost pana la Szeged. Again. Au cea mai buna inghetata din partea asta de Europa:D

it's over now:)

Nu am sa uit niciodata ziua in care am pasit pentru prima oara in actuala cladire a Directiei. Era sfarsit de octombrie 2006. Institutia inca isi desfasura activitatea in cladirea CJT in cateva camere unde se inghesuiau si oameni si dosare. Venisem cu Medinski de pe teren si, trecand pe starada Pacha, am intrat sa-mi arate unde ne vom muta. Dupa poarta, o curte interioara luminata de un apus de soare cald. In mijloc, un castan crescut nitel stramb. Pe jos, un covor de frunze aramii presarat din loc in loc cu castane. "Acolo va fi biroul tau", zice, aratandu-mi cu mana o usa de la etaj. Wow. Nu-mi venea sa cred. Eram ca un copil care descoperise cutia cu ciocolata ascunsa de bunica in camara.

In primul an nu m-a interesat nici salariul, nici numarul orelor suplimentare. Eram ocupata cu organizarea diverselor evenimente. Colaboram bine cu toata lumea, mai ales cu politia si vama si inca credeam ca toti oamenii sunt corecti.

Incet, incet, am inceput sa observ lucruri care nu erau defel pe placul meu. Ma bosumflam, ma inchideam in mine, incercam cu incapatzanare sa zic ca doar mi se pare, ca afirmatia "sistemul bugetar din tara asta e corupt pana in maduva oaselor" este doar o stereotipie nefondata.

Cand nu am mai putut am rabufnit. Am tipat, urlat, dat cu pumnul in masa... Inca nu-mi trecea macar prin minte sa parasesc institutia asta. Pentru ca imi place enorm ce fac aici. De fapt ce as putea sa fac, daca... Dar nu in situatia de fata. Sunt prea mica sa ma pun contra dinozaurilor...

Marti mi-am dat demisia. Sunt in preaviz. Plec. Nu am sa-mi detaliez aici motivele. Sunt prea multe si nu vreau sa ma apuc de porcait. Nu cred ca in momentul acesta mai exista cale de intoarcere. Poate in viitor voi negocia cu ei o conventie civila, cine stie?

I only wish...

Azi mi-am luat de lucru pana peste cap. Work therapy. De fapt, as vrea sa nu mai simt nimic. As vrea sa pot sa nu ma mai gandesc la nimic. As vrea sa dorm, adanc, fara vise... pentru ca, cu visez mai colorat si cu cat lucrurile sunt mai dragute, cu atat mai greu e cand ma trezesc...

Talk about things and nobody cares
Wearing other things that nobody wears
Ya callin' my name, but I gotta make it clear
Can't say where I'm gonna be in a year.
...

La Cluj...

De obicei ii intrezaream formele cand coboram Feleacul. Azi am intrat din alta parte... dinspre Oradea. Nu m-am gandit ca imi va bate inimia atat de tare si nici nu intuiam cat de fericita ma voi simti. Si pentru ce, in fond? Chiar nu stiu. De fiecare data cand ajung in Cluj ma bucur. Pot sa numar pe degetele de la o singura mana de cate ori l-am revazut de cand am terminat facultatea.
Ca si excursia la Fagaras de acum cateva saptamani, nici asta de azi nu a fost planificata din timp. Se pare ca tot mai des ma trosneste dorul de duca, sar in masina si... on the road again.
Ar fi trebuit sa merg direct la Corina. Nu am putut. Am traversat orasul, incet, incercand sa-i surprind dintr-o privire toate noutatile. M-am oprit in partea cealalta... pe Feleac. Aer rece... brrr... Ma infofolesc in hanoracul verde, aprind o tigara si, fara sa vreau, incep sa rememorez evenimente. Flash-uri amestecate. Intamplari din cei 6 ani pe care i-am petrecut aici. Cea mai frumoasa perioada din viata mea. Poate si cea mai lipsita de griji... cu siguranta de cele care imi consuma energia acum. Am coborat inapoi prin complex. A-urile... Intr-o singura privire am acoperit zambind geamurile celor 3 camere in care am locuit.
Maine il bat la pas. Ma plimb peste tot. Ma intalnesc cu prieteni. Si... sper sa nu trebuiasca sa fiu maine seara inapoi in Timisoara... Parca as mai zabovi macar inca o zi.
Nu imi doresc sa ma mut inapoi pentru a trai aici. Doar ma bucur fantastic de fiecare data cand il vad...

pe scurt...

ca de cand nu am mai scris pe blog s-au intamplat destul de multe.
Dupa Bressanone au urmat Treviso si ... Venetia... de care m-am indragostit dupa primele 10 minute pe care le-am petrecut acolo. In momentul in care am vazut marea in apropiere de San Marco, nu am simtit altceva decat ca imi doresc din tot sufletul sa ma intorc candva in acel loc si sa am timp sa stau in voie tolanita pe un ponton cu picioarele in apa si cu gandurile departe, departe .
La nici 24 de ore de cand am revenit in Timisoara, euforica dupa experienta italiana, am plecat la Bucuresti. Si sa vezi acolo nervi si crize. Nici pana acum nu-mi placea mai deloc orasul asta. Dar delegatia aceasta a fost cea mai oribila dintre toate. Dupa ce plec din hotelul unde ma cazasem initial si-mi gasesc o camera in alta parte, candva dupa miezul noptii imi iau geanta si o paresesc si pe asta pe motiv de gandaci. Dar nu am plecat de acolo calma si rationala, ci plangand de mama focului, tremurand toata si cu accese de greata profunda. Si asta dupa ce m-am ratoit serios la persoana careia i-am predat cheia si care nu intelegea cum pot eu fi atat de deranjata de cativa gandaci. Deh, asa suntem noi banatenii mai sclifositi (vazuse ca am buletin de Timis). Sa traiti domnule mitic! Ma bucur pentru dumneavoastra ca puteti trai in armonie cu asemenea "animalute"!
Noroc ca m-au primit prietenii de la politie in hotelul lor si am dormit acolo. Bineinteles ca a doua zi am desfiintat din cuvinte capitala. Imi pare sincer rau pentru putinele zone cu adevarat frumoase din Bucuresti... nu am vazut in viata mea un oras mai jegos. Imi intaresc tot mai tare convingerea ca anumite zone din tara asta ar trebui sa aiba alt centru, mai spre vest, pe directia Budapesta - Viena.
Cand am ajuns inapoi in Timisoara, adica joi dimineata, am venit direct la lucru. Seara am plecat la Deva, sa ma odihnesc in weekend. Insa, cum venise si Andreea acasa, ne-am umplut zilele si noptile cu tot soiul de activitati: dantuiala in bar, gratare in padure, plimbareala prin oras, balaceala la Strei s.a.m.d.
Asa ca, ieri dimineata cand am ajuns in Timisoara eram atat de epuizata incat mi-as fi dorit numai sa dorm. E bine insa, printre toate nebuniile port spune ca am avut parte si de ceva vacanta pana acum. Si mai urmeaza.

Bressanone

Nu cred ca am stat vreodata intr-un oras mai linistit. Inca nu am vazut pe nimeni alergand contra cronometru cu dosare in mana sau cu telefonul la ureche. Toata lumea zambeste, toti par a nu avea vreo grija.
Intre 12 si 15 toate magazinele sunt inchise. “De ce?” am intrebat. Pentru ca oamenii de aici se respecta. La 12:30 iau pranzul, apoi se plimba sau se odihnesc… si uite asa ajung sa traiasca 100 de ani.
Nici masini nu am prea vazut. Toata lumea, de la pustii de nici 4 ani, pana la mosulici sau babute octogenare, umbla cu bicicleta. E drept ca multe stradute sunt pietonale, dar nici pe drumul de legatura cu autobanda nu am observat cine stie ce trafic.
Despre arhitectura… as putea sa scriu pana maine. Sunt complet euforica: nici macar o singura cladire paralelipipedica sau vopsita in culori tiparoare! Cand pasesti aici ai impresia ca ai facut un salt in timp si te invarti undeva intre gotic si baroc. Daca nu ar fi magazinele, hotelurile si terasele ai astepta mereu sa se iveasca de dupa primul colt vreunul din contii de Tirol sau, stiu eu, niste tarani imbracati in costume specifice. Si apropos de hotel, m-au cazat la unul de 4 stele, singura intr-o camera ceva mai mare decat intregul apartament de la Timisoara. Am ras serios aseara, impreuna cu Danutzu, pe tema asta. Dimineata ne bem cafeaua pe terasa privind cum se ridica ceata de pe Alpi si amuzandu-ne de vrabiutele care vin sa se serveasca cu firmituri direct din farfuriile noastre…
Si apoi conferinta, cu pauza de rigoare intre 12:30 si 14:30. Am constatat cu surprindere ca inteleg italiana mult mai bine decat ma asteptam. Inca am retineri cand trebuie sa vorbesc eu si prefer sa ma exprim in engleza, dar ma bate gandul sa ma mobilizez si sa invat serios limba asta din doua motive: primul ar fi ca imi place, e melodioasa, majoritatea termenilor tehnici (pe arhitectura si istoria artei, ca, no asta ma arde pe mine) sunt similari cu cei din romana sau franceza; apoi, in al doilea rand, tratate peste tratate de istoria artei sunt scrise in italiana.
Maine, in pauza de pranz, am de gand sa fug sa vad Muzeul Diecezan din Palatul Vescovile. Necazul e ca are 70 de camere (de la pictura medievala pana la baroc, classicism si romantism), iar eu am liber numai doua ore. As putea lipsi o ora de la conferinta, dar nici din asta nu as vrea sa pierd vreo bucatica.
Si acum, ca tot nu mi-e somn catusi de putin, merg sa ma plimb.

blog la cerere;))

Am primt reclamatii de la Ramo Kiss ca nu mai scriu pe blog. Ea mereu vrea sa stie tot. Cei care o cunosc, inteleg exact ce vreau sa spun. Pentru ceilalti... o scurta explicatie. Pe Ramo o stiu de la gradinita. E una dintre cele mai trasnite si nonconformiste persoane din cercul de prieteni vechi. Un Gica contra feminin, care mereu trebuie sa contrazica aproape totul in baza unor argumente care te lasa interzis.

Tot Ramo e "cu stirile". In liceu, daca vroiai sa aflii ceva, ea era persoana cea mai potrivita sa te lamureasca. Nici acum nu se dezice. Raman de multe ori uimita cum tine minte detalii din viata noastra (a restului grupului de prieteni)... Dar nu asa! Ci cat se poate de in amanunt!

Azi am prins-o in Timisoara. Pe terasa. In Unirii. Din pacate nu am stat decat ceva mai mult de o ora impreuna. Dar acum sunt la curent: stiu ce mai face si Corina si Alinuta s.a.m.d..

Maine plec din nou la Bucuresti. Nu am nici cel mai mic chef de furnicarul acela, dar... asta e. Ma bucur ca am ocazia sa ma intalnesc cu acei prieteni/colegi pe care ii vad doar pe la seminariile ministeriale. Iar vreau anticariate, sa-mi cumpar carti dupa care tot caut si caut si nu le aflu nicicum. Si o bere in Cismigiu, daca este vreme. Si o plimbare pe stradutele din Lipscani cu multele galerii de antichitati. Si cam atat, ca oricum nu prea am mult timp liber la dispozitie.

Poza asta imi place nespus de mult. Am facut-o nu cu foarte multe zile in urma in Fagaras. De fiecare data cand vad batranei tinandu-se de mana si plimbandu-se agale pe strazi, nu pot sa nu zambesc. Indiferent in ce stare de spirit sunt in momentul ala si indiferent ce ganduri imi trec prin minte. Perechea asta era de-a dreptul simpatica. Se plimbau incet pe straduta. Am ingenuncheat in incercarea de a prinde un cadru in care masinile sa lipseasca cu desavarsire (dupa cum bine se vede, nu am reusit). Incercam sa-mi imaginez ce isi povestesc, probabil au atatea lucruri de care sa-si aminteasca... Zambeau din cand in cand si pareau fericiti.

joy

Silence

Foto: Iza Oana

Poza e facuta in muntii Orastiei, ceva mai sus de sanctuarul solar de la Sarmisegetusa Regia.

QUO VADIS

Nu stiu sa scriu despre muzica. O simt. O traiesc. Intens. Sunt muzicieni care ma scot din minti, dar nu pot descrie sub nicio forma sentimentul. Am impresia ca daca ma chinui sa caut cuvinte toata vraja dispare. Da, cum am mai spus, sunt lucruri pe care imi place sa le patrez numai pentru mine. Si senzatii. Si ganduri...
De nici jumatate de ora m-am intors de la un concert absolut superb: Quo Vadis. Nu-i mai vazusem nicoidata pana acum, dar m-au impresionat teribil. Cand Mirela nu a mai rezistat sa stea "pe margine" si a intrat la microfon, eram in culmea fericirii.
Superb! Cred ca asta spune totul.

peripetii

Se crapa de ziua si noi mai aveam cam 40 de km pana in Timisoara. Cand, pe partea dreapta a masinii se aude BUUUM, trosc si sunetul acela oribil de janta ce troncane pe asfalt: pana . La cat eram de obositi si plouati, ma mir ca nu am inceput sa bombanim. Dar poate nici de asta nu mai eram in stare. La cate vazusem in noaptea asta... (Bine ca accidentul nu a fost grav. Masina va adusa azi cu o platforma. Prietenul lui arhi iese tot azi din spital de la Szeged. Saru'mana cui nu s-a suparat pe mine ca l-am trezit la 3 dimineta sa se inteleaga cu doctorii prin telefon, ca eu cu limba lor... mai greu.)
Am remediat problema. Ma rog, eu mai mult am asistat. Apoi ne-am oprit in prima benzinarie: cafea, red bull, inca o cafea, niste tigari...
Am ajuns pe acasa doar cat sa fac un dus si am pornit spre directie. Mi-e somn de nu vad bine. Singura imagine care imi face placere e cea a patului meu in care m-as guduri pisiceste si as dormi macar cateva ore. Eh, poate mai spre dupa-amiaza...
In seara asta e concert Mirela Iacob in Bunker. Deci pana la 8 cand ma intalnesc cu Codruta trebuie sa fac cumva sa ma si odihnesc putin. Si as face bine sa ma spal si pe cap si sa pun placa in functiune. De la vremea asta sunt creata, creata, creata si nu-mi place deloc.

primul entry aici

Pentru ca yahoo 360 merge din ce in ce mai greu, am ales varianta aceasta. Primul entry e facut in joaca, fiindca am de gand sa transform blogul acesta intr-unul mult mai serios decat primul.

Daca am spus deja ca ma joc, postez o poza de la prima iesire pe terasa in anul acesta, poate se mai risipeste frigul de afara.