Nu ma asteptam la un astfel de 2010. De fapt niciodata nu mi-am pus problema ca as putea sa ma gasesc intr-o asemenea stare de dezorientare totala pentru atat de mult timp. De aproape doua luni de zile bajbai prin viata mea. Am devenit un fel de povara pentru mine. Ar fi extrem de simplu sa dau vina pe recesiune. Insa gasirea unui tap ispasitor nu ma multumeste si nici nu ma motiveaza suficient.
De la sfarsitul lui decembrie, de cand mi-au restructurat postul pe motive de criza, nu reusesc sa-mi gasesc de lucru in domeniu. E drept ca istoricii de arta nu sunt o specie foarte cautata pe piata muncii nici in vremuri prospere. Acum... cu atat mai putin.
Cum alta varianta nu aveam, am fost nevoita sa ma "reprofilez" temporar. Si-uite asa am ajuns sa fac pe agentul de vanzari pentru un atelier de confectii, care face tot soiul de haine dragute, de altfel. Chiar daca imi plac produsele si le-as imbraca cu placere, chiar daca uneori ma amuz teribil sa vad cum sar disperate doamnele cand aud ca am adus si reduceri, munca in sine ma deprima tot mai puternic cu fiecare zi ce trece. Clientele ii spun sefei mele ce fata draguta sunt si ce pacat ca nu m-a gasit mai repede, iar eu ma intreb siderata daca vorbesc serios sau e doar o replica a carei ironie ascunsa imi scapa. Nu-mi place in mod deosebit sa lucrez cu oamenii. De fapt nu-mi place sa fiu pusa in postura de a vinde ceva cuiva. In timp ce doamnele scotocesc prin cutii dupa vreo comoara vestimentara, eu ma gandesc cu groaza ca sunt cu doctoratul in aer, ca mai am de scris o disertatie pentru master si in loc sa ma orientez in directia asta imi pierd vremea cu astfel de prostii...
De cele mai multe ori cand ajung acasa sunt obosita de alergatul prin oras si caratul cutiilor. Tanjesc dupa zilele in care ma imparteam intre birou si santier si-mi chinuiam neuronii cu texte de specialitate. Cand picam poate si mai rupta de oboseala decat acum, dar abia asteptam sa vina o noua zi pentru a vedea ce noi minunatii imi dezvaluie.
Incerc din rasputeri sa-mi spun ca sunt de fapt norocoasa ca prestez timp de cateva ore pe zi o munca care nu ma solicita psihic si ca as putea sa-mi canalizez toata energia inspre teza de doctorat si lucrarea de disertatie... Ca as putea profita de alergatura prin oras pentru a mai fotografia cateva detalii arhitecturale... Ca perioada asta e doar una temporara si ca va trece imediat...
Din pacate nu prea merge. Constat cu tristete ca eu sunt foarte buna doar atunci cand sunt lasata sa fac ceea ce-mi place cu adevarat. E si normal, nu? Doar pentru domeniul asta m-am pregatit atat de mult timp!
Cu ganduri si analize din astea incerc sa ma echilibrez zi de zi si sa ma mentin oarecum pe linia de plutire. Nu e usor. Oscilez intre pozitii extreme. Scotocesc dupa un confort psihic care doar arareori se lasa intrevazut.
De la sfarsitul lui decembrie, de cand mi-au restructurat postul pe motive de criza, nu reusesc sa-mi gasesc de lucru in domeniu. E drept ca istoricii de arta nu sunt o specie foarte cautata pe piata muncii nici in vremuri prospere. Acum... cu atat mai putin.
Cum alta varianta nu aveam, am fost nevoita sa ma "reprofilez" temporar. Si-uite asa am ajuns sa fac pe agentul de vanzari pentru un atelier de confectii, care face tot soiul de haine dragute, de altfel. Chiar daca imi plac produsele si le-as imbraca cu placere, chiar daca uneori ma amuz teribil sa vad cum sar disperate doamnele cand aud ca am adus si reduceri, munca in sine ma deprima tot mai puternic cu fiecare zi ce trece. Clientele ii spun sefei mele ce fata draguta sunt si ce pacat ca nu m-a gasit mai repede, iar eu ma intreb siderata daca vorbesc serios sau e doar o replica a carei ironie ascunsa imi scapa. Nu-mi place in mod deosebit sa lucrez cu oamenii. De fapt nu-mi place sa fiu pusa in postura de a vinde ceva cuiva. In timp ce doamnele scotocesc prin cutii dupa vreo comoara vestimentara, eu ma gandesc cu groaza ca sunt cu doctoratul in aer, ca mai am de scris o disertatie pentru master si in loc sa ma orientez in directia asta imi pierd vremea cu astfel de prostii...
De cele mai multe ori cand ajung acasa sunt obosita de alergatul prin oras si caratul cutiilor. Tanjesc dupa zilele in care ma imparteam intre birou si santier si-mi chinuiam neuronii cu texte de specialitate. Cand picam poate si mai rupta de oboseala decat acum, dar abia asteptam sa vina o noua zi pentru a vedea ce noi minunatii imi dezvaluie.
Incerc din rasputeri sa-mi spun ca sunt de fapt norocoasa ca prestez timp de cateva ore pe zi o munca care nu ma solicita psihic si ca as putea sa-mi canalizez toata energia inspre teza de doctorat si lucrarea de disertatie... Ca as putea profita de alergatura prin oras pentru a mai fotografia cateva detalii arhitecturale... Ca perioada asta e doar una temporara si ca va trece imediat...
Din pacate nu prea merge. Constat cu tristete ca eu sunt foarte buna doar atunci cand sunt lasata sa fac ceea ce-mi place cu adevarat. E si normal, nu? Doar pentru domeniul asta m-am pregatit atat de mult timp!
Cu ganduri si analize din astea incerc sa ma echilibrez zi de zi si sa ma mentin oarecum pe linia de plutire. Nu e usor. Oscilez intre pozitii extreme. Scotocesc dupa un confort psihic care doar arareori se lasa intrevazut.
