luni, 27 aprilie 2009

O dupa-amiaza la Rimetea


Despre Rimetea se pot scrie multe. Nu vreau sa fac o prezentare a satului (monument de importanta nationala, sit rural clasat pe LMI-Alba in anul 2000, sat ce a primit in 1999, medalia „Europa Nostra“, fiind singura localitate din tara care a primit o astfel de distinctie etc.), fiindca toate aceste lucruri sunt lesne de aflat. Din fericire, Rimetea se afla intr-o situatie fericita comparativ cu starea altor localitati din Romania si care ar merita cel putin acelasi inters. Insa pentru acest lucru s-a muncit nespus si inca mai sunt multe de facut. Paradoxul este ca cea mai mare parte a interventiilor s-au facut cu bani putini. Reteta succesului este sa ai doar o mana de oameni destul de inimosi si cu destula inventivitate incat sa gaseasca solutii si acolo unde toata lumea zice "pas", "nu se poate", "nu merita" si asa mai departe. A, sa nu uit, bineintels ca fondurile au venit din afara tarii noastre mioritice: Primaria din Budapesta a alocat, anual, cu incepere din 1999, bani pentru intretinerea comunei. Conditia a fost pastrarea caselorcat mai aproape de forma lor initiala si interzicerea totala a oricarui tip de interventie asupra obiectelor de patrimoniu care le-ar putea periclita in vreun fel.

Deci se poate!!!

De exemplu acesata casa...
... cam intr-o rana, ar spune unii, si cam darapanata ... Merita restaurata? O pastram?

Verdictul expertizei biologice a fost sumbru: peste 85% din materialul lemnos trebuie inlocuit. Altfel spus, nu mai are nicio sansa de a fi salvata, in conditiile date ea neputand supravietui unei desfaceri.

Si, in fond, ce are atat de special?


E din 1668!! secolul XVII, adica este cea mai veche casa pastrata in picioare in sat.
Si uite ca s-a putut! desi nimeni nu dorea sa investeasca un leu in asemenea ruina, specialistii responsabili de intretinerea satului s-au gandit ca singura sansa este includerea ei intr-un program de studiu si folosirea pe post de "material didactic".
Si uite asa, incetul cu incetul, pastrand cat mai mult cu putiinta din materialul original, "batranica" satului rezista.

E drept ca ne priveste nitel cam stramb si ne lasa sa intelegem ca abia si-a tinut oscioarele, doar o apasa cateva veacuri. Are insa un farmec aparte, asa micuta si garbovita cum e, iar daca cumva ajungeti prin sat si doriti sa o vedeti, trebuie sa o cautati bine, nu sade la povesti cu cele case mandre din piata, se bucura de linistea pe care doar o straduta laturalnica o mai poate oferi.

Cum afara era o lumina fantastica, cum vezi doar la munte cu cateva ore inaintea inserarii, ne-am mai plimbat putin prin sat,
am trecut de o poarta intredeschisa prin care se zareau merii infloriti, de unde ne-am indreptat spre poteca ce iese din sat si urca spre Piatra Secuiului.Dupa ce am mers pe langa vechea moara...

... si ne-am bucurat de soare si flori...
am ajuns la poalele raului de pietre de unde puteam vedea intregul sat...

vineri, 17 aprilie 2009

sarbatori din alta vreme



Cam in acelasi ton cu blogul anterior nu ma pot abtine sa intreb: noi sarbatorim? Si daca da, ce? Ca pe Hristos nu-l intalnesti niciunde in agitatia ante-pascala... Si nici lumina nu mai strabate prin atatea straturi de suflete disperate sa faca cu un "galben" in plus ca aiba ce cheltui in Mall. Iti ies in cale doar oua rosii, iepurasi urecheati din ciocolata sau plus pufos, jucarii pentru copii, dar si pentru adulti, cele din urma insotite musai de reclame agresive...

Doar pe la cate un colt de strada mai vezi uneori un calugar care incearca sa stranga bani pentru construirea vreunei biserici. Ma gandesc ca poate are mai mult succes in perioada asta, ca poate unii se gandesc ca asa li se mai iarta pacatele. Ma amuz. Compar gestul acesta cu achizitionarea de indulgente in evul mediu si rad.

Imi amintesc cu nostalgie de vremea cand eram mica si Pastele era... altfel. Abia asteptam nu cadourile, ci povestile pe care mi le spunea bunicul meu... despre sasi si fluierase fermecate, despre comori si lazi cu ferecaturi mestesugit lucrate, despre ziduri groase ce ocroteau oameni si artefacte... Ne arata uneori poze ingalbenite de vreme, pastrate cu grija intre copertile unor carti vechi si ne faceam sa promitem ca vom povesti despre ele la scoala. Pe atunci credeam ca vrea sa ne faca sa ne simtim altfel decat ceilalti copii. Abia tarziu am inteles ca o facea ca sa se protejeze, ca nu dorea sa apara "oamenii aia rai si incuiati la minte" si sa-l lipseasca de ce iubea cel mai mult: cartile, cele cateva carti postale si poze salvate de regimul care i-a confiscat totul. De fapt acele lucruri care ii asigurau legatura cu o lume, plina de respect fata de natura,om, suflet, pe care el o iubise atat de mult si pe care eu incerc sa o regasesc in palate distruse de vreme si nepasare, in lazi de zestre sparte si aruncate prin vreun pod, in cladiri vechi ce-ti taie rasuflarea...

Foto: altarul bisericii evanghelice din Cisnadie (fosta biserica romano-catolica Sfânta Walpurga), atestata documentar pentru prima dată în 1349. In corul bisericii s-a pastrat o frescă datand din perioada romanica, ce o reprezinta pe Sfanta Walpurga şi Sfantul Petru.