Bressanone

Nu cred ca am stat vreodata intr-un oras mai linistit. Inca nu am vazut pe nimeni alergand contra cronometru cu dosare in mana sau cu telefonul la ureche. Toata lumea zambeste, toti par a nu avea vreo grija.
Intre 12 si 15 toate magazinele sunt inchise. “De ce?” am intrebat. Pentru ca oamenii de aici se respecta. La 12:30 iau pranzul, apoi se plimba sau se odihnesc… si uite asa ajung sa traiasca 100 de ani.
Nici masini nu am prea vazut. Toata lumea, de la pustii de nici 4 ani, pana la mosulici sau babute octogenare, umbla cu bicicleta. E drept ca multe stradute sunt pietonale, dar nici pe drumul de legatura cu autobanda nu am observat cine stie ce trafic.
Despre arhitectura… as putea sa scriu pana maine. Sunt complet euforica: nici macar o singura cladire paralelipipedica sau vopsita in culori tiparoare! Cand pasesti aici ai impresia ca ai facut un salt in timp si te invarti undeva intre gotic si baroc. Daca nu ar fi magazinele, hotelurile si terasele ai astepta mereu sa se iveasca de dupa primul colt vreunul din contii de Tirol sau, stiu eu, niste tarani imbracati in costume specifice. Si apropos de hotel, m-au cazat la unul de 4 stele, singura intr-o camera ceva mai mare decat intregul apartament de la Timisoara. Am ras serios aseara, impreuna cu Danutzu, pe tema asta. Dimineata ne bem cafeaua pe terasa privind cum se ridica ceata de pe Alpi si amuzandu-ne de vrabiutele care vin sa se serveasca cu firmituri direct din farfuriile noastre…
Si apoi conferinta, cu pauza de rigoare intre 12:30 si 14:30. Am constatat cu surprindere ca inteleg italiana mult mai bine decat ma asteptam. Inca am retineri cand trebuie sa vorbesc eu si prefer sa ma exprim in engleza, dar ma bate gandul sa ma mobilizez si sa invat serios limba asta din doua motive: primul ar fi ca imi place, e melodioasa, majoritatea termenilor tehnici (pe arhitectura si istoria artei, ca, no asta ma arde pe mine) sunt similari cu cei din romana sau franceza; apoi, in al doilea rand, tratate peste tratate de istoria artei sunt scrise in italiana.
Maine, in pauza de pranz, am de gand sa fug sa vad Muzeul Diecezan din Palatul Vescovile. Necazul e ca are 70 de camere (de la pictura medievala pana la baroc, classicism si romantism), iar eu am liber numai doua ore. As putea lipsi o ora de la conferinta, dar nici din asta nu as vrea sa pierd vreo bucatica.
Si acum, ca tot nu mi-e somn catusi de putin, merg sa ma plimb.