Prima zapada...

mai serioasa din anul acesta, intr-un mod cu totul surpinzator, m-a bucurat. Cand am deschis fereastra dimineata, ochii mi s-au plimbat peste dealurile albicioase si m-a cuprins un soi de bucurie copilareasca. In baie chicoteam la gandul ca poate va ninge de Craciun si ne vom da putin cu sania la Rupea. Nici macar perspectiva dezapezirii masinii nu m-a infrigurat. Parca mi-e dor de o iarna cu fulgi mari ca in povesti. Poate mi-e dor de o poveste. Nu neaparat de una frumoasa, m-as multumi si cu o poveste spusa frumos.

A trecut mult de cand nu am mai scris nimic aici. Nu stiu de unde sa incep... S-au intamplat atat de multe intre timp. Si bune si rele, fireste. Am sa le iau, poate, la rand. Sau poate ca nu. Deocamdata recunosc doar ca imi e dor sa scriu.

Shadows, evening lights and us

Toate pozele au fost facute ieri seara la Aghires, in cariera de caolin. Cand voi aduna mai multe date despre ea, am sa va povestesc mai multe. Deocamdata... I'm on the run, incepe conferinta TUSNAD 2009, anul acesta tinuta la Rimetea- Coltesti, asa ca ma asteapta o saptamana plina (sa speram ca numai de lucruri bune).

O dupa-amiaza la Rimetea

Despre Rimetea se pot scrie multe. Nu vreau sa fac o prezentare a satului (monument de importanta nationala, sit rural clasat pe LMI-Alba in anul 2000, sat ce a primit in 1999, medalia „Europa Nostra“, fiind singura localitate din tara care a primit o astfel de distinctie etc.), fiindca toate aceste lucruri sunt lesne de aflat. Din fericire, Rimetea se afla intr-o situatie fericita comparativ cu starea altor localitati din Romania si care ar merita cel putin acelasi inters. Insa pentru acest lucru s-a muncit nespus si inca mai sunt multe de facut. Paradoxul este ca cea mai mare parte a interventiilor s-au facut cu bani putini. Reteta succesului este sa ai doar o mana de oameni destul de inimosi si cu destula inventivitate incat sa gaseasca solutii si acolo unde toata lumea zice "pas", "nu se poate", "nu merita" si asa mai departe. A, sa nu uit, bineintels ca fondurile au venit din afara tarii noastre mioritice: Primaria din Budapesta a alocat, anual, cu incepere din 1999, bani pentru intretinerea comunei. Conditia a fost pastrarea caselorcat mai aproape de forma lor initiala si interzicerea totala a oricarui tip de interventie asupra obiectelor de patrimoniu care le-ar putea periclita in vreun fel.

Deci se poate!!!

De exemplu acesata casa...

... cam intr-o rana, ar spune unii, si cam darapanata ... Merita restaurata? O pastram?

Verdictul expertizei biologice a fost sumbru: peste 85% din materialul lemnos trebuie inlocuit. Altfel spus, nu mai are nicio sansa de a fi salvata, in conditiile date ea neputand supravietui unei desfaceri.

Si, in fond, ce are atat de special?

E din 1668!! secolul XVII, adica este cea mai veche casa pastrata in picioare in sat.

Si uite ca s-a putut! desi nimeni nu dorea sa investeasca un leu in asemenea ruina, specialistii responsabili de intretinerea satului s-au gandit ca singura sansa este includerea ei intr-un program de studiu si folosirea pe post de "material didactic".

Si uite asa, incetul cu incetul, pastrand cat mai mult cu putiinta din materialul original, "batranica" satului rezista.

E drept ca ne priveste nitel cam stramb si ne lasa sa intelegem ca abia si-a tinut oscioarele, doar o apasa cateva veacuri. Are insa un farmec aparte, asa micuta si garbovita cum e, iar daca cumva ajungeti prin sat si doriti sa o vedeti, trebuie sa o cautati bine, nu sade la povesti cu cele case mandre din piata, se bucura de linistea pe care doar o straduta laturalnica o mai poate oferi.

Cum afara era o lumina fantastica, cum vezi doar la munte cu cateva ore inaintea inserarii, ne-am mai plimbat putin prin sat,

am trecut de o poarta intredeschisa prin care se zareau merii infloriti, de unde ne-am indreptat spre poteca ce iese din sat si urca spre Piatra Secuiului.Dupa ce am mers pe langa vechea moara...

... si ne-am bucurat de soare si flori...

am ajuns la poalele raului de pietre de unde puteam vedea intregul sat...

sarbatori din alta vreme

Cam in acelasi ton cu blogul anterior nu ma pot abtine sa intreb: noi sarbatorim? Si daca da, ce? Ca pe Hristos nu-l intalnesti niciunde in agitatia ante-pascala... Si nici lumina nu mai strabate prin atatea straturi de suflete disperate sa faca cu un "galben" in plus ca aiba ce cheltui in Mall. Iti ies in cale doar oua rosii, iepurasi urecheati din ciocolata sau plus pufos, jucarii pentru copii, dar si pentru adulti, cele din urma insotite musai de reclame agresive...

Doar pe la cate un colt de strada mai vezi uneori un calugar care incearca sa stranga bani pentru construirea vreunei biserici. Ma gandesc ca poate are mai mult succes in perioada asta, ca poate unii se gandesc ca asa li se mai iarta pacatele. Ma amuz. Compar gestul acesta cu achizitionarea de indulgente in evul mediu si rad.

Imi amintesc cu nostalgie de vremea cand eram mica si Pastele era... altfel. Abia asteptam nu cadourile, ci povestile pe care mi le spunea bunicul meu... despre sasi si fluierase fermecate, despre comori si lazi cu ferecaturi mestesugit lucrate, despre ziduri groase ce ocroteau oameni si artefacte... Ne arata uneori poze ingalbenite de vreme, pastrate cu grija intre copertile unor carti vechi si ne faceam sa promitem ca vom povesti despre ele la scoala. Pe atunci credeam ca vrea sa ne faca sa ne simtim altfel decat ceilalti copii. Abia tarziu am inteles ca o facea ca sa se protejeze, ca nu dorea sa apara "oamenii aia rai si incuiati la minte" si sa-l lipseasca de ce iubea cel mai mult: cartile, cele cateva carti postale si poze salvate de regimul care i-a confiscat totul. De fapt acele lucruri care ii asigurau legatura cu o lume, plina de respect fata de natura,om, suflet, pe care el o iubise atat de mult si pe care eu incerc sa o regasesc in palate distruse de vreme si nepasare, in lazi de zestre sparte si aruncate prin vreun pod, in cladiri vechi ce-ti taie rasuflarea...

Foto: altarul bisericii evanghelice din Cisnadie (fosta biserica romano-catolica Sfânta Walpurga), atestata documentar pentru prima dată în 1349. In corul bisericii s-a pastrat o frescă datand din perioada romanica, ce o reprezinta pe Sfanta Walpurga şi Sfantul Petru.

Constatare

Parca a luat-o toata lumea razna! Oriune ai de mers si indiferent de ora, agitatia este din ce in ce mai mare. Nu stiu din ce motiv, dar oamenii sunt tot mai nervosi, mai grabti, mai... orbi! Spun asta fiindca cel mai adesea am impresia ca li s-a pus aproape tuturor o mare pelicula albicioasa peste ochi care ii impiedica sa vada si altceva in afara neoanelor din hipermarket, a ceasului din masina care arata ca din nou au intarziat la serviciu, intalniri, discutii etc... Daca ai ghinionul de a te intersecta cu vreun alt impingator de cos prin mall, poate ai norocul sa fi dat fix peste ala singur dintr-o mie care iti zambeste si spune ca nu-i nicio problema (deh, sunt eu mai optimista). Sau poate, in una din dimineti, intr-o intersectie aglomerata in timp ce butonezi somnoroasa radioul asteptand sa se faca verde, ai surpriza de a te trezi instant multumita pumnului pe care ti-l tranteste un pieton in geam... What the fuck?? De ce nu traverseaza asta pe trecere si prefera sa se strecoare printe masini?? Si ce are cu geamul meu?? Greu de zis... Cred ca nici el nu stie...

Nu-mi place! Asa pe scurt, nu-mi place si gata! Dar cum nici nu pot fugi in varful muntelui de cate ori ma agaseaza toata nebunia asta, incerc sa nu ma trezesc si eu purtandu-ma la fel ca altii. Mi-e greu. Uneori imi vine sa tip si sa impart pumni. Si, chiar daca unii ar spune ca e foarte bine sa te descarci, nu cred ca agresivitatea este calea. Racnim unii la altii ca sa ce?

Si toata elucubratia asta a pornit in momentul in care am constatat ca si eu sunt din ce in ce mai agitata si nervoasa si reactionez exagerat la lucruri care altcandva poate doar m-ar fi necajit putin. Bine, in clipa in care am constientizat acest lucru, am incercat sa ma controlez. Acum nu vreau sa ma mai consum pentru toate prostiile... altora. Nu vreau sa ma incarc cu energiile negative ale altora sau cu disperarea celor care alearga prin real si te imping de parca cea mai mare grija a lor e sa nu se epuizeze stocul din sunca preferata.

Nu de alta, dar sunt atatea lucruri care imi fac deosebita placere si de care efectiv nu mai am timp sau energie pentru ca ajung acasa stoarsa si fizic si psihic. (Noroc ca acolo am parte de calura sufleteasca si brate linistitoare, ca altfel o luam de mult pe ulei.)
Primul pe lista e o carte a unui istoric de arta francez, Daniel Arasse, numita simpatic : Nu vedeti nimic. Pe scurt, combate modul "academist" si invechit in care suntem invatati sa privim si interpretam operele de arta. Desi nu am reusit sa parcurg decat vreo 30 de pagini, sunt de-a dreptul fascinata de modul in care poate nenea asta sa scrie.
Locul doi pe lista mea (ca la 3 inca nu am avut timp - sau energie - sa ma gandesc) e necesitatea de a face miscare. De cand m-am mutat la Cluj si nu mai am atat de multe iesiri pe teren ca inainte, am impresia ca mi se lateste fundul de la atata stat pe scaun. Deci de saptamana viitoare ma apuc de sport. In prima faza de pilates, ca meniscul cel fisurat nu-mi permite aerobic, tae-bo sau alte topaituri. Apoi vreau si abonament la bazin.
Cum sa nu am timp? Imi fac!

Take it as it comes

Am un fix cu usile, portile si toate clantele, broastele, ialele, balamelele...chiar si ferecaturile de pe orice fel de lada din lemn... Cand dau peste asa ceva nu ma pot abtine de la fotografiat. Tot imi promit mie ca intr-o zi, musai sa fie o zi cu soare, am sa-mi fac ordine in aceste poze. Candva...

Si-acum as putea bate campii, incercand sa raspund la intrebarea: de ce aceasta preferinta? Pai... usa reprezinta un spatiu de trecere intre public si privat, sacru si profan, inchide, deschide, ascunde, dezvaluie bla, bla, bla. Ce semnificatii are usa? Ce poate ea reprezenta? E noua sau veche? Sau, si mai important, ar spune poate un psiholog, o vad mai adesea inchisa sau deschisa?

Ha, ha, ha! Nu am chef de asa ceva. Nu vreau raspunsuri. Nu vreau sa le caut.

Time to walk, time to run,
Time to aim your arrows at the sun

Poate e doar o zi dintre acelea tampite, cand te doare capul numai la gandul ca trebuie sa te ridici din pat, sa te imbraci, sa-ti pierzi jumatate de ora maturand zapada si rascaind gheata de pe masina. Azi as fi vrut doar sa ma ascund sub patura si sa nu vad pe nimeni.

Ufa, nu mai vine primavara? Zilele insorite? Floricele, pasarele, verdeata? Ceva? Ma omoara vremea mohorata de afara. Ma apasa zapado/lapovita asta (sau ce forma de precipitatie o fi).
Nevoia acuta de libertate pe care o simt de cand ma stiu, mi-e ingradita de prea multi factori. Vreau sa ma plimb in liniste cu castile in urechi noaptea prin urbe... De una singura. As putea s-o fac, poate spune cineva. E drept! Numai ca nu-mi place sa umblu prin frig, sa ma chircesc de fiecare data cand ies afara si sa-mi inghete degetele pe aparatul de fotografiat daca imi vine cumva ideea de a face o poza.

Cand te astepti mai putin...

... vine iarna... Dupa vremea primavaratica din ultima saptamana, incepusem sa glumesc cu Cristi ca imediat descaltam hazmul (cu numele asta s-a ales masina mea datorita numerelor de inmatriculare. Nas de botez e Sorin. Paranteza la paranteza: acum imi dau seama cat de rar am ajuns sa scriu pe blog, numele asta are deja 6 luni...) de anvelopele de iarna. Cand colo, ce sa vezi... a inceput de ieri sa cada cate-un fulg... si n-a mai stat.
Asa ca m-am trezit subit intr-un Cluj acoperit de nameti, murdar, inghetat... brrrr.

Din fericire, locatia noului meu job e pe un deal, pe o strada numai cu case. Curtea e acoperita in intregime cu un strat de zapada pufoasa, iar copacii parca s-au tavalit si ei pe jos pana si-au inzapezit totate crengile. Imi vine sa iau aparatul si sa topai pe afara facand poze. N-as putea spune exact ce ma opreste...

Ar trebui sa scriu acum, fiindca am ddl la niste texte pentru caietul program al unei conferinte. Dar eu nu-mi doresc decat sa pot visa cu ochii deschisi... cu o ceasca de ceai in mana...

Comfortably numb

When I was a child I had a fever.
My hands felt just like two balloons.
Now I got that feeling once again.
I cant explain, you would not understand.
This is not how I am.
I have become comfortably numb

Mai toata ziua am ascultat Pink Floyd. De cand am terminat liceul aproape c-am uitat de ei. Nu ma intrebati cum se face de s-a intamplat asa. Nu pot raspunde. Intotdeauna mi-au placut si nu-mi explic prin ce scamatorie au disparut treptat din playlist.
Nu stiu daca migrena puternica ce ma incearca de cand am deschis ochii dimineata sau unele dintre problemele cu care mi-am batut capul cateva nopti (nu spun cate), au vreun rol in alegerea "coloanei sonore".
Cred ca mai bine ma axez pe dusul fierbinte cu care imi voi incheia ziua (la un moment dat) si incerc sa fac abstractie de fricile care ma incearca si pe care, in cea maimare parte, le consider nejustificate:D

Colors in winter

Nu stiu de ce, dar azi am asa un chef de toamna! De lumina aceea fabuloasa pe care o mai intrezaresti uneori doar vara si dupa care tanjesti in celelalte anotimpuri.

Probabil asta este culmea sclifoseniei. Ha, ha, auzi ce mofturi ma incearca! Am chef de toamna... Eh... ziceam si eu asa pentru ca azi m-am trezit atat de bine dispusa incat mi se parea ca pot cere orice de la ziua asta.

Ieri spre seara cred ca era ceva in aer, ma simteam atat de lipsita de vlaga. Eram si putin suparata. In cursul zilei am avut cel ptin 4-5 tentative de a scrie despre ce ma chinuie: scorpia/colega de birou. Dar cum asemenea specimen se intalneste prea adesea, din pacate, si cum ma hotarasem deja sa o tratez cu maxima indiferenta, am concluzionat ca a o face personaj de blog ar denota mult prea multa implicare din partea-mi. Asa ca am renuntat. Si uite ca azi, ca prin minune, scorpia de birou e invizibila la propriu. Sefa a trimis-o in deplasare. Si sa nu crezi ca se pot intampla minuni si in timpul nostru!

Asa ca mai sorb o inghititura de cafea si-mi vad de treaba pe ritm de jazz. Zambind, bineinteles!

Vechi obiceiuri si altele mai noi:)

Ma gandesc uneori cu nostalgie la Timisoara si la Directia aia nenorocita. Nenorocita la propriu. Daca ar functiona si in Romania institutiile astea de protejare a patrimoniului asa cum ar trebui (conform legislatiei europene, pe care o consideram nitel utopica si imposibil de aplicat practic, mai mult din lenea de a ne pune si noi in miscare), probabil ca nu m-as fi gandit sa plec dintr-o asemenea institutie. Totusi, ma felicit pentru ca am facut-o.

Imi mai ia ceva vreme pana am sa ma acomodez complet cu noul loc de munca. E diferit nu ca domeniu de activitate, cat, mai degraba, ca mod de abordare. Imi place ce am de facut si-mi place ca nu prea ma bate nimeni la cap, cel putin deocamdata. Singurul aspect mai sacaitor e ora la care imi incep programul: 8 dimineata! Greu dom'le, greu! Poate am sa negociez pt o derogare. Deocamdata insa nu. Am de gand sa ma "autodisciplinez" in sensul asta. Asta nu fiindca mai vreau inca o schimbare, ci din cauza ca nu am inteles niciodata de ce mi-e foarte usor sa ma trezesc, cu sau fara ceas, dupa ora 8 si extrem de greu, cu fie si un minut, inainte.

Asa... Ma gandesc acum ce mai doream eu sa zic. Am inceput sa ma inmoi si-mi cam fuge gandul la un dus fierbinte si la un somn usor.

Se pare ca imi va mai lua ceva timp pana imi voi reintra in ritm. Nu cel de acum jumatate de an! Incep sa-l simt departe de mine si nu pentru ca nu as mai putea trage ca robotelul cu mult peste alea 8 ore normale de program. Am si alte prioritati acum! Da, da! Scrie workhoolica ca sunt si lucruri mai importante decat munca. Si chiar incep sa cred ca, de cele mai multe ori, o imbratisare te poate face mult mai fericit decat orice noua diploma sau decat un proiect reusit. Sa ne intelegem, in niciun caz nu am de gand sa ma las de vreun studiu din alea in curs de desfasurare. Nici nu tind spre o lene generalizata in linistea caminului. Doar recunosc ca lista mea de prioritati s-a cam rasucit putin. Ba, mai mult, contine si lucruri noi din capitolul love and relationship, care inainte nu ajungeau nici pe ultimele ciorne ale prezentei liste.

A, cireasa de pe tort: aproape m-am lasat de fumat. Adica in ultima luna am fumat ceva mai putine tigari decat "topeam" inainte intr-o singura zi. Deci se poate! Ca o paranteza, cred ca ma incapatanez sa-mi dovedesc mie ca sunt capabila sa fac orice lucru oricat de greu mi-ar fi (as minti cu nerusinare daca as afirma ca mi-e usor sa pun deoparte un viciu ce ma bantuie de 10 ani). Si daca nu ma sperie lupta cu dependenta asta oribila de tutun, restul e floare la ureche.

Frozen morning coffe

O cafea tare, servita dimineata devreme la birou, intr-o stare de somnolenta accentuata de mormaiala molcoma a radiatorului... Prea tare parca. Nu cunosc expressorul, asa ca l-am indesat bine. E nou pentru mine. La fel sunt locul de munca si colegii.

Ma bucura toate schimbarile petrecute in ultima luna si jumatate. Inca ma mai intreb dimineata, pret de cateva secunde, cand deschid ochii, daca sunt intr-adevar la Cluj sau am visat doar. Ma dezmeticesc repede si... zambesc. Il iau pe Cristi in brate si mai stau asa putin... 5 minute doar. Simte ca m-am trezit. Deschide un ochi, imi zambeste si-mi ureaza sa am parte de o zi buna. Mi-e bine!

Apoi incepe intreaga rutina de dimineata: dus, machiat, imbracat... cat mai repede cu putiinta. Nu stiu daca am sa ma obisnuiesc vreodata cu ajunsul la ora 8 la serviciu. Cel mai tare ma supara frigul, dezghetatul masinii la -13 grade. Pardon, azi erau -14... Ei, nu-i chiar asa rau. Daca nu aveam masinuta trebuia sa merg cu autobusul si, oricum, in 20 de minute sunt la birou, beau o cafea tare :D.