mine, my own, my precious...

Scriam acum mai bine de un an de zile despre Nikon D80, definit la vremea aceea ca "the object of my desire". Bine, tot pe atunci, achizitionarea unei asemenea jucarii era doar un vis, pe care nu ma vedeam transformandu-l prea curand in realitate.

Cam acum o luna, am inceput sa citesc cat mai mult cu putiinta despre DSLR-uri, asa doar "informativ". In final m-am decis pentru fratiorul mai tanar al mult doritului D80, dragalasenia asta din poza: D60. I want it! And I've got it!

Ieri, cand m-au sunat ca mi-a ajuns dracia, practic am sarit din pijamale direct in masina si m-am dus fuga-fuguta sa-l iau. Sa-i fac cunostiinta cat mai repede cu persoana zapacita care ii va chinui toate butoanele, adica moi.

Ne intelegem destul de bine, zic eu. El nu stiu ce zice ca nu-l pricep de fiecare data. Inca. Oricum, dat fiind faptul ca este ceva mai destept decat subsemnata, e tratat cu deosebit respect.

This is the life:)

Cand s-au terminat discutiile si lumea incepuse sa bata campii, m-am scuzat si am pornit spre casa. Pe jos. Afara nu era nici frig, nici cald. Sau poate sunt eu prea obosita si nu mai simt. Ma gadeam la toate lucrurile petrecute in ultimele 24 de ore. Incredibil! Dupa atatea luni de nervi si draci, azi parca a plouat peste toate si lucrurile s-au rezolvat de la sine. Cred ca asta va fii prima noapte, din ultimele cateva luni, in care nu ma voi pune in pat gandindu-ma ce solutii sa mai gasesc pentru acele dosare si situatii impotmolite te miri pe unde.

Si, visand cu ochii deschisi la un dus fierbinte si la un somn adanc, imi dau seama ca zambesc din ce in ce mai tare la gandul ca peste doar cateva zile am sa plec din nou la Cluj. Pe langa toata starea de bine pe care mi-o da orasul asta de fiecare data, de acum, am un motiv in plus de a-mi dori sa-l vizitez cat mai des.

Sunt fericita... atat de fericita incat mi-e frica sa o spun cu voce tare:)

In sfarsit!

I have the tickets:D

In 23 martie ma gasiti la Budapesta, probabil dand frenetic din toate extremitatile pe muzica celor de la AC DC. Muahahahaa!!!

consumatori de top;)

Dupa 3 manevre de reechilibrare, reusesc sa intru in scara blocului fara sa trantesc pe jos nimic din ce aveam in brate (2 planse uriase, 2 carti, 4 dosare, 1 top de hartie, facturiere si tot soiul de registre, geanta, chei...). Cand ma straduiam sa repet schema si la usa liftului, aud in spatele meu o voce ragusita "Hei! Staaaaiiii!!!!!", care-mi zadarniceste toate planurile. Si trosc, bum, poc, zdrang pica toate pe jos.

Eu, foarte fericita si calma, ma aplec sa mi le adun, uitandu-ma totusi spre vinovat... In fata mea, o baba. O stiu din vedere, asa ca zambesc politicoasa si-i zic "eu. stau".

- Voi stati la ap. 20?

- Da, zic.

- Draguta, stii ca luna trecuta voi ati consumat cei mai multi metri cubi de apa din toata scara????

- Tanti, eu nu am timp sa ma uit care ce si cat consuma. Se afiseaza cheltuielile, vad, platesc si cam atat...

- Draguta, ce faceti cu atata apa??? Va spalati prea mult. Am vazut eu ca zilnic intindeti si haine pe balcon... bla, bla, bla de aici am peirdut sirul... (doar alaltaieri am ascultat alta baba care era scandalizata de noi tinerii astia, care aprindem lumina pe casa scarilor si ziua, fara sa ne gandim ca sunt 11 becuri care consuma......)

Am ramas ... Ce-o foote pe ea grija cata apa consum eu? . Incep tot mai tare sa am convingerea ca povestile despre "fericita varsta a batranetii" sunt pura mitologie. Ca, in loc sa te bucuri de zilele alea care ti-au mai ramas si sa profiti de timpul liber, facand orice nu ai avut vreme pana atunci, te senilizei treptat... Sad, too sad...

punct. si de la capat

Miercuri spre seara intram in Cluj, franta de oboseala, nervoasa si suparata tare de tot. Culmea e ca de fiecare data cand ajung acolo parca intru intr-o zona protejata, unde toate lucrurile mi se par mai putin negre decat le vad in alta parte.

Au urmat cateva de zile de cursuri, intercalate de nopti de dantuiala intr-o companie extrem de placuta, povesti peste povesti, planuri de plimbareala prin statiuni dragute pe motiv de conferinte si cate si mai cate. M-am trezit razand cu gura pana la urechi, iar faptul nu cred ca s-a datorat numai telefoanelor tinute 90% din timp pe silent. Parca intre Iza de acum cativa ani (naiva, visatoare, optimista si buna ca un ) si cea de acum (la fel de naiva si visatoare, doar ca mai putin optimista si, uneori, cu apucaturi egocentriste si dictatoriale) nu era nicio diferenta.

Dar cum orice minunue nu tine mai mult de 3 zile, azi de dimineata m-am trezit la realitate... in Timisoara... in mijlocul altor: probleme, dosare, proiecte blocate, mailuri ce nu se deschid, telefoane ce suna incontinuu, contracte ce nu se negociaza asa cum mi-as dori... Si peste astea un gand prinde radacini din ce in ce mai puternice: ce-ar fi daca...?